În campania de calificare pentru Euro 1972, naţionala lui Dinu, Deleanu, Dumitru, Dembrovschi, Dumitrache, Domide, Dobrin a câştigat una dintre cele 8 grupe preliminarii şi a intrat, alături de celelalte 7 câştigătoare, în faza meciurilor eliminatorii, în sferturi, aşadar. Doar că sferturile de finală se jucau tur-retur, pe terenul fiecărei combatante, şi doar 4 echipe participau la turneul final. Unul cu numai 4 meciuri, că era-n program şi finala mica.
România a picat cu Ungaria şi s-a confruntat cu ea în 3 oraşe ale căror nume nu mai începeau ca la fotbaliştii enumeraţi, cu D: Budapesta, Bucureşti şi Belgrad. Miza cea mare era finala de la Bruxelles. Meciul din Iugoslavia nu era iniţial prevăzut, a fost unul de baraj, pe teren neutru, după două egaluri, 1-1 şi 2-2. Ungaria a obţinut victoria în minutul 88, 2-1.
În 1972 România a ajuns la câteva minute de semifinale, a penetrat între primele 8 de pe continent, putem să-i atribuim locul 5, c-a pierdut cel mai strâns dintre sfertfinaliste, dar nu i se pune calificare la campionatul european.
În 1972, din 32 de participante au mers la turneul final 4 (ţara gazdă s-a desemnat dintre semifinaliste).
În 2024 au luat startul 53 de naţionale, 23 dintre ele ducându-se la europene dimpreună cu gazda, Germania. Dacă dăm deoparte ţări alde San Marino şi Gibraltar, mai mici decât Slatina, jumătate din continent se califică. Şi în 2016 se cheamă că România a fost în elita de la Euro. N-a răzbit între primele 16.
Am auzit de mii de ori după meciul cu Elveţia: mândri că suntem români! Să fim mai mândri de naţionala calificată la Euro din ziua de azi decât de aia necalificată în 1972?
